Întrebărilor redacţiei noastre, formulate cu concursul domnului lector univ. dr. Dragoş Bîgu, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea „Spiru Haret", au avut amabilitatea să răspundă:
I. Angela Botez, cercetător ştiinţific principal I, şefa colectivului de Epistemologie şi Filosofia ştiinţei la Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru";
II. Ilie Pârvu, profesor universitar doctor, Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.
Dragoş Bîgu: 1. În prezent, sintagma „filosofie analitică" se referă la autori şi concepţii dintre cele mai diverse, aparţinând unor discipline filosofice diferite. Credeţi că, în pofida acestei diversităţi, există o metodă sau un set de teze specifice acestei tradiţii?
Angela Botez: Toţi reprezentanţii filosofiei analitice susţin, în forme diferite, că funcţia filosofiei nu constă în dobândirea de noi cunoştinţe (sarcină ce revine ştiinţelor speciale), ci în analiza şi clarificarea a ceea ce este cunoscut deja. Filosofii principali care au practicat analiza în secolul al XX-lea au fost Moore (analiza limbajului moralei), Russell (analiza gândirii abstracte prin desfacerea propoziţiilor complexe în componentele lor atomice).
D. B.: 2. Este filosofia analitică un mod de a practica filosofia specific unui anumit moment istoric, sau unul la fel de adecvat pentru orice context cultural?
A. B.: Pozitivismul logic se bazează în principal pe distincţia netă între propoziţii analitice şi sintetice. Filosofia aşa-numită analitică se bazează pe metoda analizei, logice şi lingvistice. Evoluţia acestei filosofii în Anglia a mers de la triumviratul Locke, Berkeley, Hume la empirismul secolului al XVIII-lea, ca să se dezvolte mai ales în secolul al XX-lea, divizându-se în două ramuri: teoria limbajelor ideale cu Wittgenstein, Russell şi Ayer, care îmbină analiza logică cu empirismul, creând pozitivismul logic, şi teoria limbajului obişnuit, care va căuta analiza tuturor propoziţiilor pentru a stabili semnificaţia constituenţilor lor. J. L. Austin a creat şcoala filosofică a limbajului obişnuit de la Oxford căutând diferenţa între formele locuţionare şi ilocuţionare. Pe aceeaşi linie analitică, P. F. Strawson şi M. Dummett se vor ocupa de analize, referinţe lingvistice, se va dezvolta cercetarea relaţiei intelect-limbaj. S-au pus probleme ale analizei propoziţiilor din filosofia moralei şi etică. J. O. Urmson este editorul lucrărilor lui Austin şi unul din istoricii filosofiei analitice.
Pozitivismul logic încearcă să dezvolte şi să sistematizeze empirismul de tip Hume cu ajutorul metodelor moderne logico-matematice. A fost dezvoltat de B. Russell şi L. Wittgenstein. Sarcina filosofiei este de a elucida diferenţa dintre propoziţiile factuale şi cele lipsite de sens - pseudopropoziţiile metafizicii, eticii, esteticii, expresii ale atitudinilor propoziţionale. Este admis principiul verificabilităţii, care susţine că semnificaţia propoziţiei este dată de observaţiile şi experimentele care o testează. Înaintea întrebărilor despre adevăr şi falsitate se cere pusă întrebarea care sunt propoziţiile cu semnificaţii şi care nu.
D. B.: 3. Consideraţi că maniera analitică de a practica filosofia este mai potrivită pentru anumite discipline filosofice, sau aceasta poate fi aplicată cu aceeaşi îndreptăţire în toate disciplinele?
A. B.: La naşterea filosofiei analitice au participat discipline precum logica, matematica, teoria limbajului (Russell) dar şi etica, economia (Moore). Cuvântul „analiză" vine de la grecescul analysis, însemnând despăţirea întregului în părţi, şi este opus termenului syntesis, care însemna construcţia întregului din părţi. În filosofie s-au folosit mereu ambele căi, construirea de sisteme (sinteze) şi clarificarea sensului ideilor şi conceptelor (analiza). Astăzi se consideră că filosofia continental-europeană ar fi mai degrabă sintetică, iar cea britanică analitică. Filosofii englezi au fost mereu suspicioşi faţă de metafizica sintetică şi preocupaţi de analiza elementelor fundamentale ale gândirii şi experienţei.
D. B.: 4. Credeţi că, la ora actuală, este justificat să vorbim despre o dispută între două tradiţii filosofice: cea analitică şi cea continentală? În cazul unui răspuns afirmativ, cum credeţi că se manifestă această dispută în România?
A. B.: Orientări diferite în filosofia ştiinţei şi epistemologiei au existat în România din perioada interbelică şi până astăzi. Au fost adepţii aşa-numitei filosofii de orientare logico-ştiinţifică şi ai celei intuiţionist-psihologice. Ca în orice epocă, şi azi se dezvoltă cercetări din ambele unghiuri de vedere. Filosofii de orientare analitică sunt mai puternici azi şi pentru că în perioada comunistă filosofia ştiinţei nu a fost cenzurată, fiind considerată (desigur, greşit) materialist ştiinţifică.
D. B.: 5. Credeţi că filosofia analitică este corect receptată în spaţiul cultural românesc?
A. B.: Lucrările cu privire la filosofia analitică sunt numeroase, şi multe de bună calitate interpretativă, lucrări de filosofie analitică sunt încă încercări ce aşteaptă un reviriment. Specialiştii români s-au preocupat de temele principale ale filosofiei kantiene, neokantiene, empirice şi analitice: 1) de propoziţii existenţiale şi de identitate, de termenii naturali, adevăr şi număr în filosofie, matematici şi logică; 2) timp şi cauzalitate în filosofia fizicii; 3) semnificaţie, referinţă, descripţie în filosofia limbajului; 4) procesele mentale: scop, credinţă în filosofia mentalului.
A fost surprinsă ambiţia filosofiei analitice de a pătrunde cu instrumentele simbolismului în domeniile menţionate, cele de analiză logică, conceptuală şi lingvistică. Unii dintre filosofii români au aderat la ideile atomismului logic din şcoala analitică, potrivit cărora există fapte şi propoziţii fundamentale care pot fi combinate în propoziţii complexe - funcţii de adevăr. Ei observă că filosofia analitică, aşa cum o practică Russell, Wittgenstein (în prima perioadă) şi Moore, a adus, la începutul secolului al XX-lea, succesul logicii de a deschide programe generale în care semnificaţia şi adevărul propoziţiilor revelează de fapt structuri logice ascunse, care apar în modalitatea afirmaţiilor formale. Atomismul logic şi teoria unităţii ştiinţei susţinute de Cercul de la Viena au realizat analize filosofice care au constituit abordări scientiste şi obiectiviste ale temelor clasice. Dacă matematica poate da definiţia noţiunilor complexe de adevăr, relevând identitatea în termenii unor simple operaţii, filosoful pozitivist poate identifica natura conceptului complexităţii în termenii ideilor şi operaţiilor constituente simple.
Dragoş Bîgu: 1. În prezent, sintagma „filosofie analitică" se referă la autori şi concepţii dintre cele mai diverse, aparţinând unor discipline filosofice diferite. Credeţi că, în pofida acestei diversităţi, există o metodă sau un set de teze specifice acestei tradiţii?
Ilie Pârvu: Filosofia analitică, una dintre direcţiile originale fundamentale din filosofia contemporană, alături de pragmatism şi fenomenologie, se află, după opinia multor filosofi analitici, într-o perioadă greu de definit după standardele disciplinare comune. Se vorbeşte, uneori, despre o dublă „criză" traversată actualmente de acest tip de practică filosofică.
Prima ar fi criza de identitate. După mai mult de un secol de istorie, filosofia analitică nu se mai defineşte nici printr-un domeniu determinat, nici prin invocarea unei personalităţi filosofice eminente sau a unei opere fondatoare care s-ar afla la originea ei, cum se întâmplă în cazul „curentelor filosofice" (neokantianismul, neotomismul etc.), nici printr-o metodă particulară, cum era în vremea lui Russell sau Carnap, şi cu atât mai puţin printr-o viziune despre lume, o Weltanschauung. Unii filosofi acceptă, în aceste condiţii, doar un gen de „condiţie minimală a identităţii" filosofiei analitice: aceasta este o cercetare orientată sau centrată pe probleme, nu o creaţie a unor mari sinteze conceptuale sau a unor proiecte de reconstrucţie teoretică generală. Nu este întâmplator faptul că numai în filosofia analitică întâlnim liste de probleme propuse de filosofi remarcabili, comparabile cu listele de probleme din ştiinţă, formulate, în momente diferite de Newton, în fizică, sau de Hilbert şi Poincaré, în matematică. Una dintre aceste liste de probleme ale filosofiei analitice este cea formulată de Jaakko Hintikka, probabil cel mai eminent reprezentant al filosofiei analitice şi al filosofiei în genere din ultimele decenii. Trecând însă la examinarea agendei de probleme „standard" a filosofiei analitice contemporane lucrurile se complică, mulţi dintre filosofii analitici contestând relevanţa sau semnificaţia unor cercetări dedicate unor asemenea probleme, cum ar fi identitatea individuală peste lumi posibile diferite, vaguitatea, semantica atitudinilor propoziţionale, statutul ontologic al calităţilor fenomenale (qualia) etc.
A doua criză este una teoretică: aşa cum consideră mulţi autori (printre care: J. Earman, P. Simons, J. Ladyman, J. Searle ş.a.), filosofia analitică de azi se limitează programatic la studiul unor probleme fără relevanţă pentru lumea şi ştiinţa contemporană, „in-house puzzles" de tipul celor de mai sus, produse interne ale analizei conceptual-filosofice. Pierderea interesului filosofic pentru lumea reală, îndepărtarea de cunoaşterea ştiinţifică modernă şi abandonarea menirii esenţial constructive a filosofiei fac din filosofia analitică recentă un gen nou de scolastică filosofică, de filosofie academică fără mari mize teoretice. Aceasta nu a fost vocaţia filosofiei analitice dintotdeauna, ci numai după aşa-numitul „linguistic turn", prin care problemele de sens şi limbaj au devenit centrale şi determinative pentru reflecţia filosofică.
D. B.: 2. Este filosofia analitică un mod de a practica filosofia specific unui anumit moment istoric, sau unul la fel de adecvat pentru orice context cultural?
I. P.: Filosofia analitică a apărut în Europa la începutul secolului XX în contextul cercetării fundamentale din ştiinţă, matematică şi fizică, în primul rând. Ea s-a transformat într-o tehnică filosofică aplicabilă cu rezultate deosebite numai acelor domenii care au atins un grad de maturizare teoretică, a căror structură subiacentă poate fi formulată cu instrumentele logicii şi ale matematicii. Treptat, o dată cu sofisticarea metodologiei logicii moderne, a logicii filosofice, aria de aplicabilitate a analizei filosofice s-a extins şi asupra altor domenii disciplinare ale filosofiei, cum sunt metafizica, ontologia, etica etc.
În privinţa contextelor culturale: filosofia analitică este favorizată de acele tipuri de culturi centrate pe raţionalitate, sistematicitate, constructivism, şi nu se află în companie bună cu eseistica bastardă care, prin unele părţi, se prezintă ca filosofie primă.
D.B.: 3. Consideraţi că maniera analitică de a practica filosofia este maipotrivită pentru anumite discipline filosofice, sau aceasta poate fi aplicată cu aceeaşi îndreptăţire în toate disciplinele?
I. P.: Răspunsul la această întrebare este formulat mai sus.
D.B.: 4. Credeţi că, la ora actuală, este justificat să vorbim despre o dispută între două tradiţii filosofice: cea analitică şi cea continentală? În cazul unui răspuns afirmativ, cum credeţi că se manifestă această dispută în România?
I. P.: Da, se manifestă şi astăzi disputa celor două maniere de a practica filosofia, cea analitică şi cea „Continentală", deşi există dificultăţi în a le defini exact pe amândouă. Această diferenţă dintre două practici filosofice, ilustrată de-a lungul timpului prin celebre opoziţii sau polemici (Bolzano versus Fichte, Frege versus Nietzsche, Carnap versus Heidegger, Searle versus Derrida etc.), determină şi azi profilul filosofiei.
Această dispută nu se manifestă, teoretic, în Romania; exprimarea unor idiosincrazii stilistice nu ţine locul unei autentice dispute filosofice. Poate, motivul acestei situaţii se află în faptul că filosofia analitică are o tradiţie eminentă în Romania, ilustrată de Şcoala de filosofia ştiinţei de la Bucureşti din anii 40 (Grigore C. Moisil, Octav Onicescu, Dan Barbilian), de opera lui Anton Dumitriu în istoria şi filosofia logicii, de studiile logic-analitice ale lui Emmanuel Kant Vasiliu, Gheorghe Enescu, Cornel Popa, Mircea Flonta, Dragan Stoianovici, Sorin Vieru,Valentin Mureşan, Adrian-Paul Iliescu, Adrian Miroiu, Mircea Dumitru ş.a., în timp ce fenomenologia, pentru a numi doar una dintre „componentele" filosofiei Continentale, se află, la noi, încă în stadiul traducerii şi popularizării unor opere reprezentative, dar acest început este adesea obnubilat de admiraţia nelimitată pentru unele figuri minore.
D.B.: 5. Credeţi că filosofia analitică este corect receptată în spaţiul cultural românesc?
I. P.: Nu. Dincolo de mediul academic, interesul major asupra filosofiei în România este orientat asupra filosofiei culturii (specialitate românească!) şi a istoriei filosofiei. Filosofia teoretică în genere, în ciuda faptului că este realizarea filosofiei româneşti cea mai recunoscută şi apreciată în străinătate, nu trezeşte un interes deosebit în „spaţiul cultural românesc", dominat de „modelul literaturii".