Professor of Philosophy
University of Paris XII
Member, Institut Jean-Nicod 1 bis,
avenue de Lowendal 75007 Paris, France
Pragmatismul a fost introdus în filosofie ca un principiu al logicii, ca o „metodă de stabilire a înţelesului cuvintelor grele şi al concepţiilor abstracte" (Peirce 1931-58, vol. 5, §464). Scopul său era acela de a clarifica şi în unele cazuri de a elimina ca fiind lipsite de înţeles, întrebările metafizicii tradiţionale (ibid. §2). În sensul acesta, Putnam a fost chiar de la început un pragmatic: metafizica în contemporaneitate îi este îndatorată pentru clarificări ce joacă încă un rol central în dezbaterile actuale, privind natura proprietăţilor, a modalităţilor, a greutăţii diferitelor angajamente metafizice din logică, matematică, filosofia limbajului sau din filosofia minţii, pentru a nu mai aminti şi de acele loci classici precum experimente de tipul „Creier în Cuvă" sau ideea „Gemenilor Pământ" (vezi mai ales Putnam 1975a, 1975b, 1983). De asemenea, de foarte devreme, Putnam a observat că, pentru a dobândi o viziune realistă corectă, principalul duşman care trebuia doborât era realismul metafizic (o variantă platoniciană); de exemplu, iluzia „parohială" a lumii exterioare ca una gata făcută (sau a „aluatului") fixată o dată pentru totdeauna, dictând o unică şi „adevărată" descriere, independentă faţă de ideile noastre despre ea. Pe măsură ce Putnam a trecut de la realismul Intern la poziţia sa actuală, adică cea a realismului Bunului simţ (sau „natural", ori „pragmatic"), a devenit tot mai evident că realismul metafizic nu era singurul duşman şi că ar trebui să ne eliberăm de orice fel de tentaţie metafizică, adică de iluzia că ar trebui să „explicăm" ceea ce se întâmplă, de pildă, în matematică sau în etică, prin introducerea unor cauze din afara acestor domenii, în loc să privim pur şi simplu la ceea ce se petrece acolo: aproape prin definiţie, metafizica este contrară bunului simţ" (Putnam 2002, 124).
În Etică fără Ontologie, încă pe aceeaşi linie cu pragmatiştii, Putnam încearcă acum să îngroape ontologia, după diagnosticarea unor „consecinţe dezastruoase" ale metafizicilor de toate soiurile, fie că sunt inflaţioniste (realist platoniciene sau metafizice), fie deflaţioniste (că ar fi unele de eliminare sau pur şi simplu reducţioniste) (2004, 18-20). Am putea crede că Putnam îşi limitează critica la acea parte a metafizicii care, considerată în sensul cel mai clasic, dar şi contemporan (mai degrabă analitic decât heideggerian), încearcă să răspundă la întrebarea: „Ce e acolo?" ori să examineze „ce înseamnă atunci când spunem că diferite feluri de entităţi «există»" (2004, 32). Dar critica este atât de năvalnică, încât lucrarea sa poate fi intitulată nu numai „Totul, dar fără ontologie", aşa cum a sugerat Peter van Inwagen (2005, 11), ci „Totul, dar fără metafizică". Cu toate acestea, este suficient de limpede acest lucru? În cele ce urmează voi dezvolta câteva motive pentru care lucrurile ar putea sa nu fie chiar aşa; motive care sunt, desigur, în relaţie cu faptul (evidenţiat de Peirce, dar mai înaintea tuturor, de către Aristotel), că orice intenţie de a scăpa de toate felurile de metafizici este de la început sortită eşecului, de vreme ce „fiecare dintre noi are o metafizică" şi „devine mai mult sau mai puţin impregnat cu opinii filosofice, fără a fi conştient de aceasta" (1931-58, vol. 1, §134). Dar există şi alte motive care ar putea avea o legătură cu metafizica implicită şi care se află în chiar centrul propriei interpretări a lui Putnam, precum şi respingerii consecutive a ontologiei.
[1] Contemporary Pragmatism Editions Rodopi, Vol. 3, No. 2 (December 2006), 55-66 © 2006. Această contribuţie la simpozion discută câteva aspecte ale ontologiei implicate în metaetica lucrării lui Hilary Putnam, Etică fără Ontologie. This symposium contribution discusses some issues of ontology involved in the metaethics of Hilary Putnam's book Ethics without Ontology.