Sarcina acestui articol este de a contura o interpretare semantică şi de a demonstra legitimitatea aplicării ei la concepţia filosofică târzie a lui Ludwig Wittgenstein privitoare la semnificaţie. În contextul sublinierii rolului decisiv pe care îl îndeplinesc „jocurile de limbaj" în considerarea diferitelor întrebuinţări posibile ale unui termen, semnificaţia, în noua ei accepţie, devine relativă la o decupare intensională precisă din ansamblul notelor conceptului întreg. Spre deosebire de definiţia extensională acceptată în Tractatus logico-philosophicus (unde semnificaţia era echivalentă cu obiectul denominat), noua considerare din Cercetări filosofice leagă conceptul de „înţeles" de contextul propoziţional şi, prin aceasta, implicit, de o parcelă semantică intensională care este corespunzătoare acestei folosiri particulare. O asemenea viziune (şi interpretarea asociată ei) explică noua manieră originală de a filosofa pe care gânditorul austriac o adoptă o dată cu apariţia Caietului albastru şi deschide posibilitatea unei descrieri mult mai adecvate a fenomenului logico-lingvistic.
Wittgenstein; dimensiune intensională; dimensiune extensională; semnificaţie; concept.
Conceptul de „semnificaţie" face obiectul unei transformări radicale de viziune o dată cu instalarea celei de-a doua etape care a marcat desfăşurarea activităţii filosofice a gânditorului austriac Ludwig Wittgenstein, integrându-se schismatic în reconsiderarea substanţială care privea, mai ales o dată cu lucrarea Cercetări filosofice, statutul logic al limbajului şi problematica structurilor formale ale acestuia. În principala sa lucrare de tinereţe (Tractatus logico-philosophicus) se aproximează, în lumina unui îndemn programatic legat de sarcina elaborării principiale a fundamentelor filosofiei analitice, o concepţie menită să armonizeze cuceririle de dată recentă ale logicii cu tema legăturii strânse care se presupunea că există între limbaj şi lume; în schimb, în cea de-a doua perioadă a gândirii sale, de maturitate, această concepţie este abandonată aproape în totalitate în favoarea unui punct de vedere mai puţin spectaculos, mai limitat în ceea ce priveşte posibilitatea de reprezentare unitară a lumii prin structuri logice unice ale limbajului, dar mai fidel unor realităţi lingvistice fatal insularizate din punct de vedere formal, deci din ce în ce mai îndepărtate de ipoteza unei singure esenţe logice a practicii lingvistice. Constatarea crucială care face tranziţia către această nouă considerare a problematicii alegerii expresiilor este cea care dă dreptate unei exactităţi fáctice din care reiese dependenţa structurală a diferitelor forme de limbaj de tipuri variate de activitate în care omul este implicat, care leagă rolurile cuvintelor şi ale propoziţiilor de apartenenţa lor la anumite modalităţi de conduită, care le deduce deci alcătuirea din configuraţia particulară (inevitabil diversă) a unor „forme de viaţă"[1], numai în cadrul cărora este posibilă înţelegerea lor. Astfel, oricât de tentantă ar fi părut perspectiva unei descrieri omogene a funcţionalităţii formale a limbajului, ea a fost în final legitim amendată în numele realităţii lingvistice curente, formate din mai multe paradigme teoretice autonome, imposibil de unificat. Această realitate obligă la un efort filosofic clarificant care trebuie să păstreze esenţa pură a manierei analitice de răspândire a confuziei de sens din jurul termenilor importanţi şi ale problemelor fundamentale ale filosofiei şi care s-a materializat în expunerea sistematică a unui exerciţiu constant aplecat asupra unor situaţii concrete, asupra unor fapte de viaţă gândite în ineditul condiţiei lor circumstanţiale[2]. Wittgenstein aduce miza gândirii aproape de o relativitate problematologică neexigentă şi realistă, supusă unor angajamente pragmatice şi dedicată unor norme teoretice izvorâte direct din perspectiva nuanţată şi precisă a cazului particular, menţinând dezideratul logicist fundmental al eficienţei demonstrative vis-a-vis de excesele absolutiste ale tradiţiei metafizice speculative. El inaugurează o manieră originală de tratare a temelor filosofice, simultană unei extinderi considerabile a teritoriului vizat de reflecţia sa, revenind vizibil îmbogăţit asupra unor chestiuni mai vechi şi lărgind temerar explorarea asupra altora noi, într-o constantă încercare de satisfacere a unei ambiţii perfecţioniste care l-a urmărit încă de la încheierea Tractatusului.... El caută să descopere posibilitatea şi legitimitatea unui alt tip de înţelegere a acestora, a unei tratări care vizează cuvântul în multiplicitatea ipostazelor sale semantice, care urmăreşte firul implicaţiilor pe care le poartă cu sine diferenţa de semnificaţie şi care aduce în acelaşi timp o nouă întemeiere faptului lingvistic. Schimbarea de concepţie porneşte de la această nouă întemeiere şi se încheie cu restituirea aplicativă a fiecărei semnificaţii determinate configuraţiei specifice care se desprinde din situaţia de limbaj pe care o crează „jocul" în cadrul căruia funcţionează cuvântul. Dar care este, de fapt, diferenţa sub care apare conceptul de semnificaţie în cele două viziuni? De unde a pornit considerarea iniţială şi la ce s-a renunţat o dată cu demersul reorientativ care debutează cu Caietul albastru şi culminează cu Cercetările filosofice? Read more...
[1] „A ne reprezenta un limbaj înseamnă a ne reprezenta o formă de viaţă" (Ludwig Wittgenstein, Cercetări filosofice, Bucureşti, ed. Humanitas, 2003, pag. 100).
[2] Avem in vedere mai ales lucrarea Cercetări filosofice, care este compusă din asemenea fragmente de analiză punctuală a unor modalităţi de utilizare a limbajului numite aici „jocuri". Aceste jocuri de limbaj sunt imaginate de Wittgenstein după modelul unor situaţii concrete de viaţă, pentru a demonstra inconsistenţa unui formalism atotcuprinzător, egal aplicabil tuturor cazurilor posibile de funcţionare lingvistică. Ele arată diversitatea ireductibilă a formelor de manifestare ale limbii şi cheamă o atenţie adaptată şi specializată din partea gânditorului de orientare analitică.