Opere filosofice

Opere filosofice

Biblioteca Vox Philosophiae

imagine © Cyrille Henry

Motto: Cultura nu este "un simplu exerciţiu de şcoală", nu vizeaza faptul "de „a deveni cult“",ci reprezinta o formare şi o transformare din adînc",  "Bildung, paideia, naştere a eului, a individualităţii, a gîndirii autonome", care se smulge din lumea imbecilizării "forţate şi planificate". (Gabriel Liiceanu, JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ, Humanitas, 1991, p. 7)

 


Această bibliotecă nu este completă. Însă dacă posedaţi un text pe care a-ţi dori sa-l împărtăşiţi cu cei interesaţi de aceiaşi filosofi ca şi dumneavoastră, puteţi să-l timiteţi pe adresa This e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it

 


Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

CUPRINS

  • 1.1 Filosofi clasici (600 - 0 î.Hr)

    • [Presocratici, Thales din Milet, Anaximandru din Milet, Heraclit din Efes, Parmenide din Elea, Empedocle din Acragas, Platon, Aristotel, Epicur din Samos, Lucretius, Ciceron]

  • 1.2 Filosofia în epoca romană (0 - 400 d.Hr)

    • [Seneca, Plutarh, Epictet, Origene, Marc Aureliu, Plotin, Porphyr]

  • 1.3 Filozofie medievală occidentală (400 - 1500 d.Hr)

    • [Sfântul Augustin, Boethius, Al-Razi (Rhazes), Ibn Sina (Avicenna), Anselm de Canterbury, Peter Abelard, Albertus Magnus, Toma de Aquino, Dante Alighieri, Duns Scotus]

  • 1.4 Filozofi moderni timpurii (1500 - 1800 d.Hr)

    • [Niccolo Machiavelli, Thomas More, Michel de Montaigne, Campanella, Francis Bacon, Hugo Grotius, Galileo Galilei, Rene Descartes, Thomas Hobbes, Blaise Pascal, François VI, duc de la Rochefoucauld, Nicolas Malebranche, Baruch Spinoza, John Locke, Gottfried Leibniz, David Hume, Etienne de Condillac, Jean-Jacques Rousseau, Immanuel Kant, Jeremy Bentham]

  • 1.5 Filozofi moderni si contemporani (1800 - 2008 d.Hr)

    • [F.W.J. von Schelling, G.W.F. Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Charles Darwin, Søren Kierkegaard, Karl Marx, Friedrich Wilhelm Nietzsche, Charles Peirce, Ludwig Wittgenstein, Alain/Émile-Auguste Chartier, Henri-Louis Bergson, Martin Heidegger, Hans-Georg Gadamer, Michel Foucault, Guy Debord, Jacques Derrida, Paul Ricoeur, Peter Lamborn Wilson/Hakim Bey, Andrei Pleşu, Florent Latrive]

  • Metodologie, Lexicuri si dictionare

    • [Metodologie: 20 articole in franceza cu fragmente diverse privind metodologia in stiintele sociale, Ce este o recenzie?, Husserl si Heidegger, Cronologie comparativa a scrierilor (1887-1976); Husserliana: Edmund Husserl Gesammelte Werke (opere complete, prescurtat HUA) ; Martin Heidegger / GESAMTAUSGABE (Opere complete) si traducerile romanesti, Notable books in phenomenology 1900-2003 (OPO)]
    • [Lexicuri: Lexique grecque - français, Dictionnaire philosophique portatif, Dictionnaire philosophique de Voltaire, Dictionnaire des sciences philosophiques, Husserl, Ideen I, Lexicuri germane si francez [membrii inregistrati]]

 

Filosofi clasici


600-500 î.Hr.


  • Thales din Milet (Greacă:Θαλής ο Μιλήσιος) (c. 635 î.Hr. – c. 543 î.Hr.) a fost un filozof grec presocratic care a contribuit la dezvoltarea matematicii, astronomiei, filozofiei. Este considerat părintele ştiinţelor. Thales a fost primul filozof grec care a introdus noţiunea de element material primar al tuturor lucrurilor şi fenomenelor cosmice şi pe care l-a identificat ca fiind apa. Importanţa apei în viaţă şi în natură a fost, probabil, principalul motiv care l-a condus pe Thales la această concluzie. În Teologia Orphică este precizat că "apa există de la începuturi şi ea este materia din care s-a solidificat pământul". Apa, aerul, focul sau orice alt principiu a fost pentru filozofii presocratici rădăcina vieţii, a sufletului şi, în general, puterea naturii vii. Vechii greci au numit această putere "Fiesthe". Thales caută motivaţia mişcării acestei substanţe, presupunând existenţa unui suflet mişcător.Apa thalesiana era o forma a "începutului" dar şi "începutul însuşi". Thales presupunea că Pământul reprezintă un disc plan ce pluteşte mereu pe ape, iar cutremurele de pământ sunt provocate de valurile apei în vreme de furtună (sursa).

  • Anaximandru din Milet (greacă: Αναξίμανδρος) (610 î.Hr.- 546 î.Hr.), filosof grec. Asemenea dascălului şi precursorului său Thales din Milet, Anaximandru posedă vaste cunoştinţe în domeniul matematicii, astronomiei, ştiinţelor naturii şi geografiei. Ca şi alţi reprezentanţi al şcolii ioniene, Anaximandru a fost preocupat de căutarea originii lucrurilor, identificând în apeiron ( din a privativ, indicând absenţa şi peras = limită, hotar) materia primordială care stă la baza universului.

    Potrivit concepţiei sale, apeiron-ul este etern, indestructibil, nedefinit, în continuă mişcare, din el şi în el apărând şi dispărând toate elementele prin ciocnirea celor două stări –căldura şi frigul. În comparaţie cu Thales, care considera apa ca elementul primordial, apeironul lui Anaximandru reprezintă o treaptă superioară de abstractizare, el fiind primul filosof ionian care încearcă să ofere, dintr-o perspectivă raţionalist-materialistă, o viziune închegată, unitară a originii universului (sursa).


  • Anaximene din Milet (c. 585-525 î.Hr.).(Greacă: Άναξιμένης) Şcoala milesiană. Credea că aerul este elementul primordial al universului.
  • Pitagora din Samos (c. 580–500 î.Hr.). Şcoala pitagoreică. Credea că numărul este principiul lumii, esenţa lucrurilor.
  • Xenofan din Colophon (c. 570-480 î.Hr.). Uneori asociat cu şcoala eleată.

500-400 î.Hr.

  • Heraclit din Efes (c. 535-475 î.Hr.). (Greacă: Ηρακλειτος Herakleitos) (aproximativ 535 - 475 î.Hr.), cunoscut ca "Obscurul" (Skoteinos), a fost un filozof grec presocratic. El nu a fost de acord cu Thales, Anaximandru şi Pitagora în legătură cu substanţa fundamentală şi considera că elementul fundamental din care derivă toate celalalte este focul, în locul apei, aerului sau pământului, cum considerau filozofii care l-au precedat . Acest lucru a dus la convingerea că schimbarea este un lucru real şi că stabilitatea e iluzorie. Pentru Heraclit, totul este "într-un flux", după cum spune binecunoscutul său aforism "Panta Rei" (sursa)

    Παντα ρει και ουδεν μενει
    Totul curge, nimic nu rămane neschimbat.

    .

  • Parmenide din Elea (greacă Παρμενίδης Parmenídês) a fost filosof grec presocratic. S-a născut la Elea, la începutul secolului V î.Hr.. Conform mărturiilor lui Platon şi Aristotel, a fost învăţat de Xenofan, după alţii însă ar fi fost elevul unui pitagoric numit Ameinias. Amândouă teoriile sunt posibile. Provenea dintr-o familie aristocratică, lucru care i-a permis să studieze cunoştinţele timpului şi chiar să înfiinţeze o şcoală numită eleată. S-a bucurat de aprecierea şi stima celorlalţi, scriind chiar şi o serie de legi pentru cetate. Nu se cunoaşte data morţii sale. Dintre scrieri ne-au rămas doar 154 de versuri dintr-un poem filozofic, căruia i s-a dat titlul convenţional Despre natură. Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o distincţie netă între percepţia senzorială şi cunoaşterea prin intermediul gândirii. În concepţia sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul" unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuşi este gândire. Cunoaşterea senzorială prin care lumea apare diversificată, schimbătoare, este înşelătoare. Sistemul său filosofic a exercitat o puternică influenţă asupra lui Platon, Plotin dând importante impulsuri şi concepţiei atomiste sau gândirii lui Anaxagora (sursa)
  • Protagoras din Abdera (c. 481–420 î.Hr.). Sofist.
  • Zenon din Elea (c. 490-430 î.Hr.). Şcoala eleată. Faimos pentru „paradoxurile lui Zenon”.
  • Empedocle din Acragas (c. 490 – c. 430 î.Hr.) a fost filosof grec presocratic. Reprezentant al unei familii de frunte din Acragas (o colonie grecească din Sicilia, azi Agrigento), Empedocle participă la răsturnarea regimului oligarhic din cetatea natală şi, refuzând apoi să sprijine inaugurarea unui nou regim autoritar, preferă să cutreiere întreaga Sicilie ca retor şi medic. Din creaţia lui s-au păstrat fragmentar două poeme filosofice: Peri physeos (Despre natură) şi Katharmoi (Purificări). Primul este consacrat evoluţiei materiei, de la formele ei elementare, la alcătuirea universului şi la apariţia fiinţelor vii. Al doilea, influenţat de gândirea pitagoreică, are ca temă sufletul uman. Asemenea filosofilor naturalişti ionieni sau a lui Parmenide, Empedocle consideră că universul reprezintă doar formele pe care le ia physis (substanţa primordială) în transformările ei. Empedocle identifică 4 elemente ca substanţe primordiale imuabile, eterne, necreate şi indestructibile: focul, apa, pământul, aerul, care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina şi separa mecanic. Din acest proces continuu de unire şi dispersare, rezultat al acţiunii a două forţe universale ("puteri dominante" sau "principii"), iubirea (philotes) şi ura (neikos), reprezentări alegorice ale forţelor centripetă şi centrifugă, iau naştere toate obiectele şi vieţuitoarele universului. Acţiunea acestor două forţe este determinată de un principiu superior, numit de Empedocle ananke (necesitate), concepută ca o esenţă a existenţei. La Empedocle, materia şi energia nu pot subzista separat. espre natură este, prin forţa poetică şi sugestivitatea imaginilor, poate cea mai impresionantă creaţie literară a filosofilor presocratici. Materialist, Empedocle a căutat şi în cercetările din alte domenii ale ştiinţei explicaţii raţionale, eliminând constant intervenţia zeilor tradiţionali; a studiat apariţia plantelor, animalelor, a omului, fiind considerat uneori un precursor al teoriilor biologice moderne. Poemele sale filosofice, cu reale calităţi literare, au circulat şi au fost citite până la sfârşitul antichităţii. "Vagabond exilat de zei", cum se autoproclamă, Empedocle a fost unul dintre cele mai cercetătoare spirite ale epocii, gândirea sa influenţându-i pe Democrit, Platon, Aristotel, Lucreţiu şi atrăgându-i peste secole pe Holderin, Nietzsche sau Freud. Considera că sunt patru elemente ca substanţe primordiale: focul, apa, pămîntul, aerul (sursa).
  • Hippias (mijlocul secolului V î.Hr.). Sofist.
  • Leucip din Milet (prima jumătate a secolului V î.Hr.). Atomist, Determinist.
  • Anaxagora din Clazomenae (c. 500–428 î.Hr.). Atomist.
  • Archelaus. Discipol al lui Anaxagora.
  • Democrit din Abdera (c. 450 î.Hr.- 370 î.Hr.). Atomist.
  • Socrate din Atena (ca. 470 — 399 î.Hr.). Ironia socratică.

400-300 î.Hr.

  • Aristip of North Africa (c. 435-366 î.Hr.). A dezvoltat hedonismul etic.
  • Antisthenes of Athens (c. 444-365 î.Hr.). Fondator al cinismului. Discipolul lui Socrate.
  • Xenofon (c. 427-355 î.Hr.). Filosof al istoriei.

  • Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (cca. 427 î.Hr. - cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei Antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală. Geniul platonician ca scriitor şi gânditor poate fi văzut clar în dialogurile socratice. Platonism este un termen folosit de savanţi pentru a se referi la consecinţele intelectuale ale negării realităţii lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil, în Republica, Socrate inverseaza intuiţia oamenilor despre ce se poate cunoaste si ce este realitate. În timp ce toţi oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sînt perceptabile simţurilor lor, Socrate are o atitudine dispreţuitoare faţă de oamenii, care cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpitabile. În Theaetetus, el îi numeşte " eu mousoi: ad literam "fericiţi fără muze"( Theaetetus 156a). Cu alte cuvinte, aceşti oameni trăiesc fără inspiraţia divină, care îi dă lui, şi altor oameni ca el, accesul la inţelesuri superioare despre realitate. Ideea lui Socrate, că realitate nu este disponibilă celor ce folosesc simţurile, a creat divergenţe cu locuitorii Atenei şi cu simţul comun. Socreate credea că cel care vede cu ochii este orb, şi această idee este cel mai des amintită în legătură cu alegoria peşterii. Alegoria peşterei(Republica 7. 514a) este o asemănare paradoxală prin care Socrates argumentează că lumea invizibilă este cea mai inteligibilă(" noeton") şi că lumea vizibilă ("( h) oraton") este cel mai puţin posibilă pentru cunoaştere, şi cea mai obscură. Teoria Ideilor – nucleul filosofiei platonice se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI – VII), Banchetul şi Phaidros. - Distincţia existenţa sensibilă/ existenţa inteligibilă este baza teoriei Ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale. Ideile se caracterizează prin: Desemnează o existenţă absolută (sunt simple), Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine),
    Reprezintă o existenţă eternă, Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate caltăţile particulare), Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare). Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor (sursa).
  • Diogene (c. approx. 399 î.Hr.-323 î.Hr.). Cinic
  • Euclid (c. 325–265 î.Hr.). Fondator al geometriei euclidine.

  • Xenocrate (c. 396–314 î.Hr.). Discipol al lui Platon.
  • Pyrrho din Elis (c. 360-270 î.Hr.). Sceptic.

300-200 î.Hr.

  • Epicur din Samos (Epikouros sau Επικουρος în greacă) (341 î.Hr. Samos – 270 î.Hr. Atena) a fost filosof grec, fondatorul Epicurismului.Urmând învăţăturile lui Democrit, Epicur propune explicaţia atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente minuscule şi indivizibile, atomii. Pentru Epicur, numai această concepţie despre natură poate fonda morala autentică, adică ataraxia (în gr., absenţa tulburării), eliberându-ne de mitologiile populare, de spaimele deşarte şi de superstiţiile care se alimentează în realitate din ignoranţa noastra cu privire la natura lucrurilor. Astfel, dacă zeii sunt indiferenţi, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material de atomi, nu avem de ce să ne temem nici în legatură cu călătoria lui în regatul morţii, sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credinţe obişnuite pentru greci. Nu avem, de asemenea, de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiţi, corp şi suflet, şi care nu este deci, decât privare de senzaţii. "Moartea nu înseamnă nimic pentru noi", căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem. Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înţeleptului trebuie să se realizeze în această lume. Senzaţia, care este criteriul cunoaşterii, este şi ghidul care ne face să căutăm plăcerea şi să fugim de durere. Acestă fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care acelea ale inteligenţei. Morala lui Epicur este un hedonism (din grecescul hedone, plăcere). Hedonismul epicurian nu constituie totuşi o apologie a plăcerii şi a lipsei de măsură. El promovează o justă reglementare a plăcerilor, viaţa înţeleptului fiind temperată, contemplativă şi virtuoasă (sursa).

  • Zenon din Citium (c. 333-264 î.Hr.). Fondator al Stoicismului. Anarhist.
  • Timon (c. 320-230 î.Hr.). Pyrrhonist, sceptic.
  • Archimede din Syracuse (c. 287–212 î.Hr.). Matematician.
  • Crisipus din Soli (c.280-207 î.Hr.). Figură importantă a Stoicismului.

200-100 î.Hr.

  • Carneades (c. 214-129 î.Hr.). Sceptic.

100-0 î.Hr.

  • Lucretius (Titus Lucretius Carus) (ca. 99 î.Hr.- ca. 55 î.Hr.) a fost un poet şi filozof latin. Singura sa lucrare cunoscută este poemul filozofic De Rerum Natura (Despre natura lucrurilor).

    Lucreţiu a continuat şi dezvoltat concepţia atomistă a lui Epicur, fiind adeptul şi discipolul acestuia. În De Rerum Natura, Lucreţiu tratează lumea microscopică a atomilor, fiinţa umană şi universul. Lucreţiu expune ideea mortalităţii sufletului şi a universului, ceea se explică prin asocierea şi separarea atomilor.(sursa)


  • Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca şi Augustin. Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î.Hr., când, dezamăgit de situaţia politică, caută un rost al existenţei sale în scris, propunându-şi să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei greceşti la spiritualitatea şi mentalitatea romană şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil. Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menţionate: De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare şi a calităţilor conducătorului ideal; De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislaţiei şi a tipului ideal de constituţie; De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenţei şi esenţei divinităţii; De divinatione (Despre divinaţie) - abordând tema divinaţiei ca har şi artă a prezicerii viitorului; şi în sfârşit De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.(sursa)



Filosofia în epoca romană


0-100

  • Isus din Nazareth (c. approx. 8-2 î.Hr./î.Hr.E– 29-36 AD/CE). Subliniază etica iubirii, a iertării, etc.
  • Philo (c. 20 î.Hr. - 40 AD). Susţinea o metodă alegorică în citirea textelor.

  • Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr) (ca. 4 î.Hr.–65 d.Hr.) a fost filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero, a ocupat şi funcţii în administraţia Imperiului. Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus şi exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia Livilla, nepoata împăratului Claudius. Întorcându-se din exil, a fost preceptorul lui Nero. Acesta, devenind împărat, l-a implicat în conjuraţia lui Pison şi i-a poruncit să-şi ia viaţa. Seneca şi-a tăiat venele fără nici o tresărire. Din voluminoasa sa operă este de reţinut morala sa apropiată de cea a stoicilor, dezvoltată în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viaţa socială şi datoria de cetăţean se aflau pe primul loc. Înţelepciunea consta în a-şi cultiva voinţa de a-şi găsi fericirea în virtute, şi nu în hazardul bogăţiei materiale. Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins viciile şi relele contemporanilor săi, stă în locul acordat milei şi omeniei faţă de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci şi de Părinţii Bisericii şi de moraliştii creştini. Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în acţiune.(sursa)

  • Plutarh (în unele lucrări Plutarch; în limba greacă veche Πλουταρχος Ploutarkhos, a adoptat numele de Mestrius Plutarchus), născut la Cheroneia în Beotia în jurul anului 46 şi decedat în aceeaşi localitate în anul 125. A fost un scriitor şi moralist de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice şi filosofice. A fost unul din principalii reprezentanţi ai aticismului în literatura greacă.Operele sale au fost reunite în 1296 de către Maximos Planudes în două culegeri: "Moralia" ("Scrieri morale"), alcătuite din eseuri şi dialoguri, au ca tematică comentarii literare, estetice şi pedagogice, dezbateri cu privire la probleme religioase şi mitologice (printre altele reprezentarea lui Osiris în mitologia egipteană). Unele texte au conţinut filosofic, în care Plutarch se relevă ca adept al platonismul în opoziţie cu stoicismul şi Epicurepicureismul. "Moralia" mai cuprinde nouă cărţi întitulate Συμποσιακα τον ηπτα σοφον (Symposiaca ton hepta sophon - "Banchetul celor şapte înţelepţi"), un text dialogat asupra învăţăturilor celor şapte legendari înţelepţi ai Greciei antice."Vieţile paralele ale oamenilor iluştri" (Βίοι Παράλληλοι - Bioi Parállêloi), cea mai cunoscută şi citită operă a lui Plutarch, cuprinde 50 de biografii, dintre care 46 sub formă de pereche, comparându-se un grec cu un roman, de exemplu Theseu - Romulus, Alexandru cel Mare - Caesar, Demosthene - Cicero, Licurg - Numa Pompilius. La sfârşitul textului despre fiecare cuplu se află un scurt comentariu comparativ (συνκρισις - synkrisis) asupra celor două persoane. Biografii separate sunt cea a Marelui Rege persan Artaxerxes II, a lui Arat din Sikyon şi ale împăraţilor romani de la Augustus la Vitellius. "Vieţile paralele" sunt interesante nu numai din punct de vedere istorico-cultural, ci şi pentru că relatează deasemeni anecdote şi citate, prin care sunt caracterizate personalităţile respective. Aceste biografii au fost un model pentru scriitorul francez Michel Montaigne în opera sa "Essais" şi o sursă de inspiraţie pentru subiectele din unele tragedii ale lui Shakespeare.

100-200


  • Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împărat roman din dinastia Antonină, între anii 161 şi 180 p.Chr., şi filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.. Încă din tinereţe, Marc Aureliu a primit o educaţie solidă în retorica greacă şi latină prin instructorii săi, Herodes Atticus şi Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreţinut o bogată corespondenţă, în parte păstrată până azi. Formaţia sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia şi Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton ("Către mine însumi"), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes ("Meditaţii"), în 12 cărţi. Conţinutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viaţa de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viaţă morală după legile naturii poate realiza liniştea interioară, mărinimia şi perfecţiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util şi pe măsura comunităţii. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternităţii în care totul se produce, se reproduce şi se transformă la infinit.(sursa)

  • Origene (în greacă: oριγένης, ca. 185 - ca. 254) a fost un învăţat şi teolog creştin şi unul din cei mai reputaţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Se crede că s-a născut în Alexandria (Egipt) şi că a decedat la Tyr, în Fenicia. In anul 203, la vârsta de 18 ani, este aşezat în fruntea şcolii catehetice Didascaleion din Alexandria, de către episcopul Demetrius al Alexandriei, în urma edictului lui Septimius Sever, când Clemente Alexandrinul, care conducea pe atunci şcoala, a fost nevoit să o părăsească. Şi-a dedicat viaţa întreagă şcolii. Şi-a câştigat pe elevii săi nu numai prin ştiinţa sa vastă, dar şi prin viaţa sa virtuoasă. A dus o viaţă foarte austeră, şi exagerând austeritatea s-a castrat. Episcopul Demetrius a condamnat acest act al lui Origene şi a refuzat să-l hirotonească, dar l-a lăsat în fruntea şcolii. A călătorit la Roma, pentru a cunoaşte „această Biserică foarte veche”, unde a ascultat o omilie a Sfântului Hippolyt[2]. La vârsta de 25 de ani a început să studieze limba ebraică. Faima sa a trecut graniţele ţării. În urma persecuţiei dezlănţuite de împăratul Caracalla, prin anii 215 sau 216 s-a refugiat în Cezareea Palestinei, fiind invitat de către episcopii din Cezareea şi din Ierusalim să predice în bisericile lor. Demetrius, episcopul său, a fost nemulţumit de acest fapt, mai ales că Origene nu era preot, dar l-a invitat să-şi reia locul în fruntea şcolii. Pe la anul 218, Iulia Mammea, mama împăratului Alexandru Sever l-a chemat în Antiochia, pentru a-l cunoaşte personal. De acolo, se reîntoarce la Alexandria, unde trăieşte până în anul 230. Este perioada cea mai fecundă din viaţa sa. Scrie, în această perioadă, „Hexaplele” şi „Octaplele”, iar către anul 230 îi apare opera sa cea mai importantă, „Peri-Archon”. Pentru a media unele neînţelegeri dintre biserici, Origene pleacă în Ahaia (Grecia), la Atena. De aici pleacă în Cezareea Palestinei, unde a fost hirotonit preot de către episcopii Teoctist de Cezareea şi Alexandru al Ierusalimului, fără ştirea episcopului său, deşi era iregular, autovătămat, datorită faptului că se castrase. În acele biserici din Cezareea Palestinei şi din Ierusalim nu existau canoane care să interzică preoţirea celor castraţi. Reîntors la Alexandria, a fost judecat de către un sinod, fiind găsit vinovat de încălcarea canoanelor bisericeşti privitoare la hirotonire. A fost înlăturat de la şcoala alexandrină şi exilat, iar apoi a fost depus din preoţie, fapt comunicat tuturor bisericilor şi, mai cu seamă, Bisericii din Roma. În anul 232, Biserica din Roma a confirmat, într-un conciliu, verdictul dat de conciliul condus de episcopul Demetrius al Alexandriei Egiptului. Fiind alungat din Egipt, s-a dus în Palestina, la episcopii care îl hirotoniseră şi s-a stabilit în Cezareea Palestinei, unde a deschis o şcoală teologică. Aceasta întrecea prin faimă şcoala de la Alexandria, prin caracterul ei ştiinţific şi care a atras numeroase personalităţi ale epocii: Grigore Taumaturgul[3], Atenodor, fratele său, Firmilian din Cezareea[4]. Aici, Origene a predat 20 de ani, până la sfârşitul vieţii sale, definitivându-şi operele începute la Alexandria, Hexaplele şi Octaplele. Tot la Cezareea, Origene a redactat respingerea lucrării lui Celsus[5], Discursul adevărat[6]: Contra Celsum, unde se oglindeşte inima unui apostol, preocupat îndeosebi de convertirea sufletelor şi de a face bine decât de a purta ură unui adversar. În anul 238 a mers în Cezareea Capadochiei, pentru a-l vizita pe Firmilian, iar în 244 a mers în Arabia pentru a-l converti pe Berilus de Lostra, un eretic modalist[7]. (sursa)

200-400

  • Sextus Empiricus (ca. 200 ). Sceptici.

  • Plotin (Greacă: Πλωτίνος)(cca. 205 – 270) a fost filosof grec, considerat părintele Neoplatonismului.Prelegerile şi scrierile sale filosofice au fost prelucrate cu o remarcabilă acurateţe de principalul său discipol, Porfir, şi publicate între 301 - 305 sub titlul de Enneade, tot el scriind şi Vita Plotini. În număr de 54, tratatele incluse în Enneade sunt, de fapt, comentarii asupra unor teme clasice, din filosofia greacă anterioară (inspirate nu numai din Platon, ci şi din Aristotel, stoici, etc.) pe baza cărora, Plotin construieşte o doctrină originală. Compuse într-un limbaj eliptic şi adesea foarte obscur, cu formulări tatonante, ele expun în chip nesistematic o filosofie extrem de sistematică. Plotin a încercat să concilieze în demersul său exigenţa raţionalităţii, proprie filosofiei greceşti, cu aspiraţiile mistice.Profir a despărţit opera lui Plotin în şase grupe, fiecare a câte nouă tratate. De aici numele de Enneade (Eννεαδες de la εννεα "nouă) date grupelor de câte nouă tratate. În viziunea lui Profir, prima Enneadă priveşte chestiunile de etică, a doua şi a treia pe cele de fizică, a patra Enneadă cuprinde tratatele care au ca temă Sufletul, a cincea pe cele care au ca temă Intelectul, iar a şasea Enneadă pe cele care se referă în mod precumpănitor la Unul. Nu lipsite de interes sunt şi teoriile estetice plotiniene (sursa).


  • Iamblichus (ca. 245 - ca. 325). Neoplatonist.


Filozofie medievală occidentală

 

Cuprins

400-500

  • Sfântul Augustin Augustin de Hipona [lat. Sanctus Augustinus] (n. 13 noiembrie 354, Thagaste în Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi), episcop, filozof, teolog, doctor al Bisericii.Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori, poate cel mai influent dintre toţi, mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influenţând, de exemplu, gândirea lui Descartes.Înlocuieşte concepţia timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Omul se poate îndoi de multe dar nu şi de certitudinea existenţei sale (premerge raţionalismul cartezian) Oamenii sunt împărţiţi în două categorii : damnaţi şi aleşi; avem răspunderea de a recunoaşte drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credinţa precede înţelegerea, cunoaşterea. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le adaugă virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire; acestea au fost completate cu “virtuţi umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilinţa.DE CIVITATE DEI si crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin şi lucrarea sa “ De Civitate Dei “- operă fără de care nu va putea fi niciodată înţeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alţii ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puţin nu în înţelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui “De civitate Dei ” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generaţii. “De Civitate Dei “ este opera care va penetra în subconştientul celor care vor aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai ales vocaţie istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reuşită între civilizaţia latină, vitalitatea germanică şi mărturisirea creştină. De la papă şi până la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi marcaţi de crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de acesta (citeste mai departe).
  • Hypatia (c. 370 - 415). Platonist. Mathematician.
  • Pelagius (c.354 - c.420/440). Susţine voinţa liberă şi contestă păcatul originar.
  • Cyril din Alexandria (376–444).
  • Nestorius (c.386 – c.451).
  • Proclus (c. 412–485). neoplatonist.

500-800

  • Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius (n. între anii 475 şi 480, Roma - d. 25 octombrie 525, Pavia), a fost un învăţat, filosof şi om de stat din secolul al VI-lea, ultim reprezentant al culturii romane din antichitatea târzie, făcând trecerea către Scolastica Evului Mediu. Deşi nu există mărturii directe asupra vieţii sale religioase, datorită lucrărilor sale în domeniul teologiei (De trinitate, De fide catholica), este considerat filozof creştin, unul din primii "doctori ai Bisericii". În 1891 a fost beatificat de Papa Leon al XIII-lea.

    Boethius aparţine, cronologic, patristicii târzii. Totuşi, este primul gânditor preocupat de o problematică specific scolastică, utilizând, în plus, o metodă scolastică de organizare a discursului. Astfel, la Boethius apare pentru prima dată o discuţie detaliată a problemei universaliilor, o încercare consecventă de a echilibra raportul dintre filosofia antică şi doctrina creştină şi, cu atât mai semnificativ, încercări de a argumenta raţional (spre deosebire Augustin, la care predomină alegoriile şi analogiile) opţiunea pentru anumite adevăruri. Din punctul de vedere al metodei, Boethius pare a fi primul gânditor care îşi organizează discursul sub formă de quaestiones, adică sub forma unor întrebări.(sursa)


  • Muhammad (c. 570–632). Figura majoră a filosofiei islamice.

800-900

  • Al-Kindi (c. 801–873CE). Figura majoră a filosofiei islamice, a fost influenţat de neoplatonism.
  • John the Scot (ca. 815–877). Neoplatonist, panteist.

900-1000

  • al-Faràbi (c. 870–950 CE). Figura majoră a filosofiei islamice. Neoplatonist.
  • Saadia Gaon (c. 882-942).
  • Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (în persană: زكريای رازی Zakaria ye Razi; în arabă: ابو بکر محمد بن زكريا الرازی ; în latină: Rhazes sau Rasis) (865 - 925) a fost alchimist, medic, filozof, savant persan. A adus contribuţii valoroase în domeniile menţionate, înscrise în peste 184 de cărţi şi articole. A fost unul din marii promotori ai medicinei experimentale şi poate fi considerat părintele pediatriei. De asemenea, a adus contribuţii de pionierat în neurochirurgie şi oftalmologie. A izolat acidul sulfuric şi etanolul, cărora, pentru prima dată, le-a dat o utilizare medicală.(sursa)

1000-1100

  • Avicenna (Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā al-Balkhī) (persană ابوعلى سينا/پورسينا Abu Ali Sina sau numele arab: أبو علي الحسين بن عبد الله بن سينا; deseori numit Ibn Sina sau latinizat Avicenna) (n. 980, d. 1037) a fost filosof, medic şi cercetător al naturii tadjic-persan, născut lîngă Buhara în Persia (acum în Uzbekistan).Era denumit de arabi, „al treilea Aristotel”. A scris peste 300 de lucrări, în parte pierdute. A dezvoltat în mod creator unele dintre elementele înaintate ale gîndirii aristotelice. El afirmă că lumea există dintotdeauna, ca şi Dumnezeu, din care ar proveni nu ca o creaţie, cum susţineau teologii ci ca o emanaţie. A afirmat existenţa unei legături indisolubile între materie şi mişcare şi a unei legităţi naturale universale. Avicenna a avut o contribuţie substanţială în domeniul ştiinţelor naturii (al mecanicii, mineralogiei, botanicii, zoologiei etc) contribuind la pregătirea ştiinţei experimentale moderne. Opera sa medicală a stat timp de cinci secole la baza studiului medicinii, atît în Orient cît şi în Occident. Lucrările sale au început să fie traduse în latină în prima jumătate a secolului al XII-lea.(sursa)

  • Ibn Gabirol (Avicebron) (c. 1021- 1058). Filosof evreu.
  • Anselm de Canterbury sau de Aosta (născut în 1033, † 21 aprilie 1109), cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog şi filosof neoplatonist, ieromonah şi sfânt în Biserica Anglicană şi Biserica Catolică. În filosofie e întemeietorul angumentului ontologic, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei. Anselm se încadrează în tradiţia augustiniană specifică epocii (reprezentând chiar punctul culminant al acesteia), fiind influenţat însă şi de Boethius, a cărui autoritate creştea progresiv şi prin intermediul căruia se fac simţite, încă în Monologion, o serie de idei aristotelice. Anselm cunoştea prima parte din dialogul Timaios al lui Platon (până la 53c, tradus şi comentat de Chalcidius), ca şi, foarte probabil, textele areopagitice. Există, de asemenea, în De ce s-a făcut Dumnezeu om, o referire la celebrul argument aristotelic al „bătăliei navale”, pe care Anselm, necunoscător de greacă, putea să-l ştie tot din textele lui Boethius.(sursa)
  • al-Ghazali (c. 1058-1111). Figura majoră a filosofiei islamice, mistic.

1100-1200

  • Pierre Abélard (sau Abailard) (1079 – 21 aprilie 1142) a fost filosof, logician, teolog francez. A studiat cu nominalistul Roscelin iar la Paris a fost elevul realistului Guillaume de Champeaux. Printre controversele purtate de Abélard se numără şi aceea cu Fulbert, a cărui nepoată Héloïse a fost elevă, iubită şi soţie secretă a lui Abélard. Din anul 1118 se retrage la mănăstire. Abélard a jucat un rol important în cearta universaliilor. S-a opus teoriilor realiste dar totodată a avut o atitudine critică şi faţă de teoriile nominaliste despre universal.(sursa)
  • Abraham ibn Daud (ca. 1110-1180). Filosof evreu.
  • Peter Lombard (in italiana Pietro Lombardo si in latina Petrus Lombardus)  (Lumellogno, Novare, 1100 - Paris, 20 iulie 1160)
  • Averroes

    Averroes (n. 1126 în Cordoba (Spania) - d. 11 decembrie 1198 în Marrakech, în Maroc, a fost unul din cei mai importanţi filosofi arabi ai Evului Mediu. A fost, de asemeni, medic, teolog şi expert în jurisprudenţa islamică. Cronologic, este ultimul mare filosof arab al Evului mediu. Numele său original în arabă este ابوالوليد محمد بن احمد بن محمد بن رشد - Abū l-Walīd Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd; formele Averroes sau Averrhoes sunt latinizări ale numelui Ibn Rushd.Punctul de pornire al filosofiei lui Averroes este consideraţia că psihologia lui Aristotel fusese complet răsturnată de către Avicenna atunci când acesta operase o separaţie între intelectul activ şi intelectul pasiv. Moştenirea averroistă în materie de interpretare aristotelică va consta deci în semnificaţia acordată acestei doctrine. Predecesorul său, Avicenna, învăţase că Intelectul activ este universal şi separat, în vreme ce Intelectul posibil este neseparat şi inerent sufletului individual. Averroes, bazându-se pe faptul că Aristotel susţine uneori caracterul separat al intelectului pasiv iar alteori îl neagă, spune că trebuie să fie vorba despre lucruri diferite. Există, într-adevăr, un intelect activ şi unul pasiv (pe care Averroes îl va numi material sau posibil), dar nici unul dintre acestea nu este identic cu sufletul individual ca formă a corpului. Forma corpului este individuală şi, precum orice formă corporală, trebuie să dispară odată cu corpul, ceea ce înseamnă că nici intelectul activ, nici cel posibil, nu au fost niciodată forme ale corpului. Sufletul individual este prin urmare muritor în vreme ce intelectele activ şi posibil sunt eterne; ele sunt „separate” de sufletul individual şi sunt universale, ceea ce înseamnă unice pentru toţi oamenii.Astfel, în locurile în care Aristotel vorbise despre un intelect pasiv ca parte a sufletului individual şi deci coruptibil, el se referise, spune Averroes, la imaginaţie, care este legată de senzaţie, o facultate somatică, adică pieritoare. Aceasta este numită intelect pasiv, distinct de cel posibil, care este separat. El considera că Alexandru din Afrodisia se înşelase atunci când redusese Intelectul posibil la o simplă dispoziţie a sufletului individual. Intelectul posibil poate fi înţeles ca o dispoziţie, dar una exterioară individului.(sursa)


  • Moise Maimonide (n. 30 martie 1135, Córdoba - d. 13 decembrie 1204, Fustat, azi Cairo) a fost un filosof, medic şi învăţat evreu din Evul Mediu, născut în Spania (Andaluzia) si stabilit în Egipt. El este cunoscut şi sub numele ebraic de Rabbi Moshe ben Maimon (sau cu anagrama iniţialelor: RaMBaM), iar în limba arabă ca Abu Imran Musa ibn 'Ubayd Allah Maimun al Qurtubi al Israili. Maimonide este considerat cel mai important înţelept al Iudaismului din perioada medievală a istoriei. Opera sa principală, Călăuza şovăielnicilor, publicată în limba arabă (cca. 1190), în care propune o formulă alegorică de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicţiilor dintre învăţătura lui Dumnezeu relevată în Tora, cunoştinţele oferite de ştiinţele naturii şi filosofie, a exercitat o influenţă asupra dezbaterilor religioase şi filosofice din Iudaism şi Creştinism până în secolul al XVIII-lea. Marele merit al lui Maimonide este acel de a fi combinat filosofia aristotelică cu o teorie iudaică distinctă asupra preceptelor etice ale Torei. Creativitatea sa a însemnat însă şi principalul obstacol în calea acceptării ideilor sale. Într-o religie fondată pe tradiţii de nezdruncinat, punctele de vedere ale lui Maimonide au constituit timp de secole subiecte controversate, în special în cercul rabinilor ortodocşi. Impactul acestora însă nu poate fi negat. Textele sale teologice continuă să fie dezbătute şi azi în academiile iudaice. Maimonide este primul care pune accentul pe percepţia pe care omenirea o poate avea în relaţia directă cu Dumnezeu, formulându-şi celebra teză potrivit căreia oamenii l-ar vorbi pe Dumnezeu numai de rău din moment ce se discută mai degrabă despre „ce nu este” decât despre „ce este” Dumnezeu. Maimonide consideră că între Dumnezeu şi oameni s-ar interpune o categorie specială, trupurile paradisiace, pe care le numeşte „îngeri”, modelul spre care aspiră oamenii atunci când încearcă să atingă acel summum bonum, cunoaşterea lui Dumnezeu. Aici Maimonide scoate la iveală „judecata”, unul dintre principalele instrumente ale gândirii sale, prin intermediul căruia va cerceta toate poruncile tradiţionale iudaice. Desemantizând şi explicitând aceste porunci, separând sacrul de profan, Maimonide reuşeşte să transforme „morala divină” într-o „morală profană”,iar de aici provine uşurinţa cu care preceptele sale au devenit repede puncte de referinţă pentru legile morale fireşti.(sursa)

  • Francisc din Assisi, pe numele său laic Giovanni Bernardone (* ca. 1181/1182, Assisi, Italia - † 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi) (it: San Francesco d'Assisi), întemeietorul Ordinului Fraţilor Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei.

    Puţine sunt personajele anului 1000 care se pot prezenta cu o biografie atât de bogată ca Francisc de Assisi, a cărui viaţă cunoştea la începutul anului 1300 câteva decade de vieţi scrise de cei care l-au cunoscut nemijlocit sau într-un fel cumva mai mediat. Cu toate acestea cronologia sfântului nu este deloc clară. Iată pe scurt datele esenţiale ale vieţii sale, date tradiţional acceptate sau preferate (chiar în urma studiilor critice atente)(sursa).

1200-1300

  • Robert Grosseteste (c. 1175 - 1253).

  • Albert the Great sau Albertus Magnus sau Albert cel Mare s-a născut în 1195, în Lauingen, Şvabia. Moare la Cologne (Köln) în 1280. Este unul din cei mai reprezentativi filosofi creştini ai Evului Mediu, călugăr dominican realist, profesorul lui Toma din Aquino.Albertus Magnus (c. 1193- 1280). Empirist. Albert cel Mare promovează la Paris, ca profesor, o reactivare ortodoxă, fidelă învăţăturii creştine, a doctrinei lui Aristotel. Drama lui Albert provenea din felul în care înţelegea să recupereze tradiţia aristotelică, recuperată de Occidentul latin din mediul intelectual arab.

    Albert avea o educaţie întemeiată pe un set oarecare de texte aristotelice, atâtea câte fuseseră disponibile din traducerile lui Boethius. I s-a părut irezistibilă şansa, ce venea acum din mediul arab, de a accede la texte noi, până atunci necunoscute. El cunoştea Categoriile, Despre interpretare, anumite părţi din Etică şi Topica, dar din lumea arabă veneau veşti despre o teologie a lui Aristotel, despre un sistem cosmologic şi o teorie generală despre cerul inteligibil.

    Pe de altă parte, nimeni, şi cu atât mai puţin Albert, nu şi-ar fi dorit ca aceste texte să constituie o piedică în afirmarea credinţei creştine. Problema „epurării” lor de influenţele arabe nu este o problemă atât de simplă şi este foarte probabil ca Albert să nu-şi fi pus problema în acest fel. Pentru el era semnificativ mai important, fără îndoială, orizontul de bogăţii care îl puteau reprezenta pentru teologii creştini ştiinţa şi filosofia greco-arabă. Ceea ce a înţeles el este faptul că textele ce trebuiau acum recuperate conţineau o ştiinţă superioară celei de care dispuneau creştinii. Totuşi, atât de diferită, încât nici măcar nu se putea pune problema unei acceptări sau a unei negări. Ea trebuia mai întâi cunoscută.

    În acest sens, cazul lui Albert este văzut de E. Gilson ca unul de „Pantagruelism”, şi nu fără temeiuri. Îl pasiona orice lucru nou şi mai ales îşi dorea să aibă acces la cât mai multe cunoştinţe. Din prea multă curiozitate, va ajunge să scrie chiar un manual de grădinărit. Nu ar fi deloc greşit să numim cazul lui Albert drept unul de „enciclopedism”. Raţiunea, descoperea el, poate fi utilizată legitim într-un mod complementar credinţei căci, altfel, dacă nu facem deosebire între ceea ce credem şi ceea ce ştim, se compromite stabilitatea credinţei.

    Raţiunea nu mai trebuia pusă în slujba credinţei în sensul idealului anselmian („cred pentru a înţelege”), ci dimpotrivă, adevărurile de credinţă pot fi protejate prin separarea celor două facultăţi. Dintr-un anumit punct de vedere, această separare poate fi privită ca o soluţie ultimă de prudenţă faţă ştiinţa arabă pe care Albert îşi propunea să o înţeleagă.

    Un enciclopedism similar, deşi mult mai puţin prudent, îi caracteriza pe adepţii averroismului, cum era Siger din Brabant. Acesta, nici el un necredincios, dar furat mai tare de idealul similar de recuperare a Peripatetismului, crezuse de cuviinţă să deosebească între adevărul filosofiei şi adevărul teologiei într-un sens disjunctiv, ceea ce nu era cazul la Albert. Aceasta este „himera” numită Peripatetism, atât pentru Albert cât şi pentru Siger din Brabant: o tradiţie numită „peripatetică” dar asimilabilă în momentul respectiv, ca un întreg ale cărui părţi cuprindeau şi interpretări neoplatonice arabe. Problema fundamentală cu care se vor confrunta Albert şi Toma din Aquino, elevul său, este prin urmare cea a raportului dintre filosofia aristotelică şi religia creştină. Dacă pentru Albert nu este încă destul de clar ce înseamnă filosofie aristotelică, Toma, bazându-se mult pe ajutorul maestrului său, va putea asimila aristotelismul într-o formă mult mai limpede.(sursa)



  • Bonaventura (c. 1225 – 1274). Franciscan.
  • Siger (c. 1240–1280s). Averroist.
  • Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, sommo poeta ("poet în cel mai înalt grad"). Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire. "Vita Nuova" Prima operă importantă a lui Dante, "Vita Nuova" ("Viaţa nouă"), a fost scrisă între 1292 şi 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu fiinţa iubită. Volumul conţine 31 sonete şi "canzoni" reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morţii sale şi propria sa relevaţie spirituală susţinută de intensitatea sentimentelor. Dante atribuie experienţei afective o funcţie simbolică de cunoaştere, în afara celei alegorice. "Vita Nuova" este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificaţiei."Le Rime" În această culegere de versuri sunt reunite poezii din tinereţe, o grupare de "rime pietrose" dedicate unei femei cu numele "Pietra", datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine un ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite "Justiţia Divină", "Justiţia Umană" şi "Legea"."Divina Commedia" Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).(sursa)
  • Boetius din Dacia. Averroist, Aristotelician.

1300-1400

  • Duns Scotus ( c. 1266 – 1308). Franciscan, Scolastic.
  • Meister Eckhart (c. 1260 – 1328). Panteist, mistic.
  • John Wycliffe (c.1320 -1384).
  • Marsilius de Padova (c. 1270 – 1342)
  • William Ockham (c. 1288–1348). Franciscan. Scolastic. Nominalist, a creat Briciul lui Ockham.
  • Gersonides (c. 1288-1344). Filosof evreu
  • Jean Buridan (c. 1300 - 1358). Nominalist.
  • Hasdai Crescas (c. 1340 - ~1411). Filosof evreu

1400-1500

  • Nicolaus Cusanus (c. 1401 - 1464). Filozof creştin.
  • Lorenzo Valla (c. 1406 - August 1, 1457). Umanist, critic al logicii scolastice.
  • Pico della Mirandola (c. 1463 – 1494). Umanist al renaşterii.

Filozofi moderni timpurii

 

Cuprins

1500-1550

  • Erasmus din Rotterdam (c. 1466 – 1536). Umanist, susţinător al voinţei libere.
  • Niccolo Machiavelli (c. 1469 – 1527). Pune bazele realismului politic.
  • Thomas More (c. 1478 – 1535). Umanist.
  • Petrus Ramus (c. 1515 – 1572).
  • Martin Luther (c. 1483 – 1546). Teolog occidental al creştinismului.

1550-1600

  • Tereza de Ávila (c. 1515 - 1582). Mistic spaniol.
  • Michel de Montaigne (c. 1533 – 1592). Umanist, sceptic.
  • Giordano Bruno (c. 1548- 1600). Susţinător al heliocentrismului.
  • Francisco Suarez (c. 1548– 1617). Proto-liberal.
  • Jean Calvin (c. 1509 – 1564). Teolog occidental al creştinismului.
  • Pierre Charron (c. 1541 - 1603).
  • Campanella (1568 - 1639)

1600-1650

  • Marin Mersenne (c. 1588 – 1648). Cartezian.
  • Francis Bacon (c. 1561 – 1626). Empirist.
  • Hugo Grotius (c. 1583 – 1645). Teoretician al legilor naturale.
  • Galileo Galilei (c. 1564 – 1642). Heliocentrist.
  • Herbert of Cherbury. Nativist.
  • Pierre Gassendi (c. 1592 – 1655). Mecanicistm, empiricist.
  • Elizabeth of Bohemia (c. 1618–1680).
  • Queen Kristina (c. 1626 – 1689).
  • Rene Descartes (c. 1596 – 1650). Heliocentrism, dualism, raţionalism.
  • Pierre de Fermat (c. 1601 – 1665). Teoretician al veridicităţii.
  • Robert Filmer (c. 1588 - 1653).

1650-1700

  • Thomas Hobbes (c. 1588– 1679).
  • Joseph Glanvill (c. 1636-1680).
  • Arnold Geulincx (c. 1624 – 1669).
  • Blaise Pascal (c. 1623– 1662). Fizicalist, scientist. Cunoscut pentru Pariul lui Pascal.
  • Henry More (c. 1614 – 1687).
  • Geraud Cordemoy. Dualist.
  • Pierre Nicole (c. 1625 - 1695).
  • Ralph Cudworth (c. 1617–1688). Platonist
  • Margaret Cavendish (c. 1623-1673). Materialist, feminist.
  • Antoine Arnauld (c. 1612 - 1694).
  • François VI, duc de la Rochefoucauld (1613 -1680)
  • Richard Cumberland (c. 1631–1718). Utilitarism timpuriu.
  • Jacques Rohault.
  • Simon Foucher (c. 1644 - 1696). Sceptic.
  • Robert Boyle (c. 1627 - 1691).
  • Nicolas Malebranche (c. 1638 – 1715). Cartezianist.
  • Samuel von Pufendorf (c. 1632 - 1694). Teoretician al contractului social.
  • Baruch Spinoza (c. 1632 – 1677).
  • Isaac Newton (c. 1643 – 1727).
  • Anne Conway (c. 1631–1679).
  • Pierre Régis.
  • John Locke (c. 1632 – 1704). Figură majoră a empirismului.
  • Damaris Masham.
  • John Toland (c. 1670 - 1722).
  • Pierre Bayle (c. 1647 – 1706)
  • Madeline de Souvré.

1700-1750

  • Samuel Clarke (c. 1675 - 1729).
  • Anthony Ashley-Cooper, 3rd Earl of Shaftesbury (c. 1671 – 1713).
  • John Norris (c. 1657 - 1711). Malebranchian.
  • Gottfried Leibniz (c. 1646 – 1716).
  • George Berkeley (c. 1685 – 1753). Idealist, empirist.
  • Catherine Cockburn (c. 1679-1749).
  • Giambattista Vico (c. 1668–1744).
  • Bernard Mandeville (c. 1670- 1733).
  • Francis Hutcheson (c. 1694– 1746). Proto-utilitarian.
  • Joseph Butler (c. 1692– 1752).
  • Christian Wolff (c. 1679 - 1754). Determinist, raţionalist.
  • John Gay (philosopher).
  • David Hume (c. 1711 – 1776). Empirist, sceptic.
  • Julien La Mettrie (c. 1709 - 1751). Materialist, genetic determinist.
  • David Hartley (c. 1705 - 1757).
  • Charles de Secondat, Baron de Montesquieu (c. 1689 – 1755). Sceptic, Umanist.

1750-1800


  • Mary Wollstonecraft (c. 1759 - 1797). Feminist.
  • Jeremy Bentham (c. 1748 – 1832). Utilitarian, hedonist.
  • Moses Mendelssohn (c. 1729– 1786). Membru al Iluminsimului evreiesc.
  • Dugald Stewart (c. 1753 - 1828).
  • William Godwin (c. 1756 – 1836). Anarhist, utilitarianist.
  • Friedrich Schiller (c. 1759 – 1805).
  • William Paley (c. 1743 – 1805).
  • Johann Gottlieb Fichte (c. 1762 – 1814).


Filozofi moderni si contemporani

 


1800-1850

  • Madame de Staël (c. 1766 – 1817).

  • Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (n. 27 ianuarie 1775, Leonberg/Württemberg - d. 20 august 1854, Bad Ragaz/Elveţia) a fost un filozof german, în prima perioadă a activităţii sale unul din reprezentanţii de seamă ai idealismului german, mai târziu tot mai mult influenţat de romantismul în plină dezvoltare. Pentru sistemul său de gândire a elaborat conceptul de filozofie a identităţii.

  • Friedrich Schleiermacher (c. 1768 – 1834). Hermeneutician.
  • P.S. de Laplace (c. 1749– 1827). Determinist.
  • G.W.F. Hegel (c. 1770 – 1831). Idealist.
  • Jean-Baptiste Lamarck (c. 1744 – 1829) Teoretician timpuriu al evoluţionismului.
  • Comte de Saint-Simon (c. 1760 – 1825). Socialist.
  • Arthur Schopenhauer (c. 1788 – 1860). Pesimist.
  • Richard Whately (c. 1787 - 1863).
  • Charles Babbage (c. 1791 – 1871).
  • John Austin (c. 1790 - 1859). Pozitivist, utilitarianism.
  • Auguste Comte (c. 1798 - 1857). Filozof social, pozitivist.
  • William Whewell (c. 1794 – 1866).
  • James Mill (c. 1773 - 1836). Utilitarianism.
  • Charles Darwin (1809 - 1882) Evoluţionist.
  • P.J. Proudhon (c. 1809 – 1865). Anarhist.
  • Bernard Bolzano (c. 1781 – 1848).
  • Ralph Waldo Emerson (c. 1803 – 1882). Aboliţionist, egalitarian, umanist.
  • Ludwig Feuerbach (c. 1804 – 1872).
  • Augustus De Morgan (c. 1806 – 1871). Logician.
  • Margaret Fuller (c. 1810 - 1850). Egalitarian.
  • Søren Kierkegaard (c. 1813 – 1855). Existenţialist.
  • Henry David Thoreau (c. 1817 – 1862). Pacifist.

  • Karl Marx, (1818 - 1883) Socialist, a formulat materialismul dialectic.

  • Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844 - 1900)

1850-1900

  • Sojourner Truth (c. 1797–1883). Egalitarian.
  • Harriet Taylor Mill (c. 1807 – 1858). Egalitarian, utilitarianism.
  • Friedrich Engels (c. 1820– 1895). Egalitarian, materialist dialectic.
  • Sir William Hamilton, 9th Baronet (c. 1788 – 1856).
  • J. S. Mill (c. 1806 – 1873). Utilitarianism.
  • Rudolf Lotze.
  • Herbert Spencer (c. 1820 – 1903). Libertarianism, Darwinism.
  • John Venn (c. 1834 – 1923).
  • Susan B. Anthony (c. 1820 – 1906). Feminist.
  • Mikhail Bakunin (c. 1814– 1876). Anarhist.
  • Franz Brentano (c. 1838 - 1917). Fenomenologist.
  • Henry Sidgwick (c. 1838– 1900). Raţionalism, utilitarianism.
  • Richard Dedekind (c. 1831 – 1916).
  • W. K. Clifford (c. 1845 - 1879). Evidenţialist.
  • Charles Peirce (c. 1839 – 1914). Pragmatist.
  • Edward Caird (c. 1835 – 1908). Idealist.
  • Ernst Mach (c. 1838 – 1916). Filozof al ştiinţei, influenţă asupra pozitivismului logic.
  • T.H. Green (c. 1836 - 1882). Idealist.
  • Gottlob Frege (c. 1848 – 1925). Important analytic philosopher.
  • Wilhelm Dilthey (c. 1833– 1911). Filosof naturalist, influenţă asupra Existenţialismului.
  • Ludwig Wittgenstein (1889-1951)
  • Charles Lutwidge Dodgson (Lewis Carroll) (c. 1832– 1898).
  • Bernard Bosanquet (c. 1848– 1923). Idealist.
  • Giuseppe Peano (c. 1858 – 1932).
  • Elizabeth Stanton (c. 1815 – 1902). Egalitarian.
  • David George Ritchie (c. 1853–1903). Idealist.
  • Émile Durkheim (c. 1858–1917). Filozof social.
  • William James (c. 1842 – 1910). Pragmatist.
  • Josiah Royce (c. 1855 – 1916). Idealist.
  • F.H. Bradley (c. 1846 – 1924) . Idealist.
  • Vilfredo Pareto (c. 1848 - 1923). Filozof social.
  • Thorstein Veblen (c. 1857 – 1929). Filozof social.
  • Alain/Émile-Auguste Chartier (1868-1951)

1900-1950

  • Bertrand Russell (c. 1872 – 1970). Ateist, positivist logic.
  • Alfred North Whitehead (c. 1861 – 1947). Logician.
  • George Herbert Mead (c. 1863 – 1931). Pragmatist.
  • Samuel Alexander (c. 1859 - 1938).
  • J. M. E. McTaggart (c. 1866-1925). Idealist.
  • C. D. Broad (c. 1887 - 1971).
  • Georg Lukács (c. 1885 – 1971). Estetician Marxist.
  • George Santayana (c. 1863 – 1952). Pragmatist.
  • A.O. Lovejoy (c. 1873 – 1962).
  • W.D. Ross (c. 1877 – 1971). Deontologist.
  • Nikolai Berdyaev (c. 1874 – 1948). Existenţialist.

  • Martin Heidegger (1889 - 1976).

  • Hans Kelsen (c. 1881 – 1973). Pozitivist
  • Moritz Schlick (c. 1882– 1936). Fondator al Cercului de la Viena, positivism logic.
  • Otto Neurath (c. 1882 - 1945). Membru al Cercului de la Viena.
  • Frank P. Ramsey (c. 1903 – 1930). A propus teoria redundantă a adevărului.

  • Hans-Georg Gadamer, (1900 - 2002)

  • Ernst Cassirer (c. 1874 – 1945).
  • Nicolai Hartmann (c. 1882 – 1950).
  • Karl Barth (c. 1886–1968).
  • Kurt Gödel (c. 1906 -1978). Cercul de la Viena.
  • Ralph Barton Perry (c. 1876-1957).
  • Antonio Gramsci (c. 1891 – 1937). Filosof marxist.
  • R.G. Collingwood (c. 1889 - 1943). Istoric al ideilor.
  • Roman Ingarden (c. 1893 - 1970).
  • C.I. Lewis (c. 1883 - 1964). Pragmatist.
  • Gaston Bachelard (c. 1884 – 1962).
  • A.J. Ayer (c. 1910 – 1989). Pozitivist logic.
  • Friedrich Waismann (c. 1896 - 1959). Cercul de la Viena. Pozitivist logic.
  • Jacques Maritain (c. 1882 – 1973). Teoretician al Drepturilor omului.
  • José Ortega y Gasset (c. 1883 - 1955). Relativist.
  • Alfred Tarski (c. 1901 - 1983).
  • Rudolf Carnap (c. 1891 – 1970). Cercul de la Viena. Pozitivist logic.
  • Willard van Orman Quine (c. 1908 – 2000).
  • Brand Blanshard (c. 1892 – 1987).
  • Ernest Nagel (c. 1901 - 1985). Pozitivist logic.
  • Karl Popper (c. 1902 – 1994). Filozof al Ştiinţei
  • Ernest Addison Moody (c. 1903-1975).
  • Ayn Rand (c. 1905 – 1982). Obiectivism.
  • Jean-Paul Sartre (c. 1905 – 1980). Umanism, existenţialism.
  • Gilbert Ryle (c. 1900–1976).
  • H.H. Price.
  • Susanne Langer (c. 1895-1985).
  • Albert Camus (c. 1913 – 1960). Existenţialist.
  • Mortimer Adler (c. 1902 – 2001).
  • Karl Jaspers (c. 1883 – 1969). Existenţialist.
  • C.L. Stevenson (c. 1908-1979).
  • Ludwig Wittgenstein (c. 1889 – 1951). Cercul de la Viena. Pozitivist logic.
  • Alan Turing (c. 1912 – 1954). Funcţionalist în filosofia minţii.
  • H.A. Prichard (c. 1871-1947). Intuiţionist moral.
  • Gabriel Marcel (c. 1889 – 1973). Exisţentialist creştin.
  • Simone Weil (c. 1909 –1943).
  • Simone de Beauvoir (c. 1908 – 1986). Existenţialist, feminist.
  • Frantz Fanon (c. 1925 – 1961).
  • John Howard Yoder (c. 1927-1997) . Pacifist.

 







Metodologie

 

 

 

Lexicuri

 

Site crée par

First-Site Cannes

logo

Profitez maintenant de nos réductions de -25% pour chaque pack

Le pack liberté

Les pacs de sites internet Création de sites internet à Cannes, Grasse, Nice, Antibes, Menton

reductionpackliberteLe site carte de visite qui présente et affiche les données de contact de votre entreprise

Le pack présence

rokpad

reductionpackpresenceLe site détaillé qui affiche votre gamme de produits ou services.

| Copyright Vox Philosophiae 2007-2009 | ISSN 2100-0069 | Hosting 1and1 |
Site created by The Vox Philosophiae cultural project: portal, review and library of philosophy & 1site-cannes.fr